Pasivitate, reziliență și revizitarea experimetului lui Martin Seligman
Neajutorarea învățată (experimentul revizitat): de la câinii lui Martin Seligman, la relația noastră cu ecranele și tehnologia.
În urmă cu câteva zile ascultam o conversație între Catalin Striblea și Răzvan Rughiniș în podcastul Vorbitorincii. Discutau despre cum inteligența artificială ne va schimba viața și munca — o temă care mă preocupă și pe mine de ceva vreme.
La un moment dat, prof. Rughiniș a spus ceva care m-a oprit din ce făceam. A adus în discuție un experiment clasic din anii ‘60: cel al neajutorării învățate, realizat de Martin Seligman și Steven Maier.
L-am căutat să mi-l reactualizez în memorie.
Și aici a venit surpriza.
Am descoperit că în 2016, la 50 de ani de la experimentul original, Seligman și Maier au publicat o revizuire care schimbă semnificativ modul în care înțelegem pasivitatea și reziliența.
Ce au descoperit Seligman și Maier în 1967
Experimentul implica trei grupuri de câini.
Primul grup primea șocuri electrice ușoare, dar putea opri șocul apăsând un panou cu botul. Au învățat rapid că pot influența ce li se întâmplă — apasă panoul, șocul se oprește.
Al doilea grup era „cuplat” cu primul. Primeau exact aceleași șocuri, în aceleași momente, dar nu aveau nicio modalitate de a le opri. Indiferent ce făceau, șocul continua până când câinele din primul grup apăsa panoul. Pentru ei, șocul era complet independent de acțiunile lor.
Al treilea grup nu primea niciun șoc — era grupul de control / referință.
A doua zi, toți câinii au fost plasați într-o cutie cu două compartimente, separate de un obstacol scund. Când venea un șoc, tot ce trebuiau să facă era să sară peste obstacol în celălalt compartiment. Simplu.
Câinii din primul și al treilea grup au învățat rapid să sară.
Dar câinii din al doilea grup — cei care experimentaseră lipsa de influență asupra circumstanțelor în ziua precedentă — s-au comportat complet diferit. Majoritatea (67%) s-au culcat pe podea și au acceptat șocul. Nu au încercat să fugă, deși ieșirea era la câțiva pași distanță.
Seligman și Maier au numit acest fenomen „neajutorare învățată” (learned helplessness). Concluzia lor: animalele învățaseră că nimic din ce fac nu contează, iar această învățare le-a sabotat capacitatea de a acționa, chiar și când situația se schimbase.
Experimentul a fost replicat de nenumărate ori, inclusiv pe oameni (folosind metode mai blânde — zgomote sau probleme imposibil de rezolvat). Rezultatele au fost consistente: expunerea la situații în care nu putem influența ce ni se întâmplă produce pasivitate și simptome care seamănă izbitor cu depresia.
Revizuirea din 2016: o inversare de perspectivă
În 2016, Seligman și Maier au publicat în revista Psychological Review un articol intitulat „Learned Helplessness at Fifty: Insights from Neuroscience”.
Folosind tehnici moderne de neuroimagistică și cercetare pe circuitele neuronale, au descoperit că teoria originală „a înțeles lucrurile invers” (the original theory got it backwards).
Pasivitatea în fața evenimentelor adverse nu este învățată. Este răspunsul implicit, nativ, al creierului. Este setarea de fabrică.
Când un organism se confruntă cu un eveniment aversiv prelungit, răspunsul automat este pasivitatea. Acest răspuns este mediat de nucleul dorsal al rafeului, o structură din trunchiul cerebral care eliberează serotonină și inhibă comportamentul de fugă sau luptă.
Ceea ce se învață, de fapt, este capacitatea de a influența circumstanțele.
Când un animal sau un om descoperă că acțiunile sale au consecințe, că poate schimba ce i se întâmplă, cortexul prefrontal medial detectează această contingență și inhibă activitatea nucleului dorsal al rafeului (unde se produce și serotonina). Creierul învață să suprascrie răspunsul implicit de pasivitate.
Câinii din primul grup nu au „evitat” să învețe neajutorarea. Ei au învățat activ că pot influența mediul, iar această învățare le-a permis să acționeze și a doua zi. Câinii din al doilea grup nu au avut ocazia să facă această învățare — și au rămas în setarea implicită.
Diferența pare subtilă, dar implicațiile sunt enorme.
De ce contează această inversare
Dacă pasivitatea ar fi fost învățată, soluția ar fi simplă: evită experiențele care te învață să fii neajutorat. Protejează-te de eșec, de situații dificile.
Dar dacă pasivitatea este starea implicită, ecuația se schimbă complet.
Nu trebuie să prevenim învățarea neajutorării. Trebuie să cultivăm activ experiența influenței asupra circumstanțelor noastre. Trebuie să antrenăm reziliența.
Iar această antrenare nu se întâmplă prin evitarea dificultăților. Se întâmplă prin confruntarea cu ele și prin descoperirea, repetată, că acțiunile noastre contează.
Cercetările lui Seligman și Maier au arătat ceva remarcabil: animalele care au experimentat mai întâi că pot influența un eveniment aversiv au fost „imunizate” împotriva neajutorării ulterioare. Chiar și atunci când au fost expuse mai târziu la situații pe care nu le puteau schimba, nu au căzut în pasivitate.
Experiența influenței lasă o amprentă durabilă. Creierul care a învățat că poate schimba ceva continuă să caute modalități de a acționa, chiar și când situația pare imposibilă.
De la câinii lui Seligman, la relația noastră cu ecranele
Citind despre aceste cercetări, m-am gândit la lumea în care trăim.
Am construit tehnologie care ne oferă stimulare constantă, recompense imediate și senzația de conexiune. Dar această tehnologie pare să ne mențină, fără o intenție răuvoitoare, într-o stare care seamănă cu pasivitatea pe care creierul nostru o acceptă ca setare implicită.
Comparația socială este un exemplu. O meta-analiză din 2023, publicată în revista Media Psychology de cercetătorii de Vaate, Veldhuis, Alleva și colaboratorii, a combinat date de la peste 7.600 de participanți și a arătat că expunerea la conținut care ne invită să ne comparăm cu oameni care par să o ducă mai bine decât noi are un efect negativ semnificativ asupra stimei de sine, a imaginii corporale și a bunăstării subiective.
Scrollăm prin viețile aparent perfecte ale altora și ne simțim, subtil dar constant, mai puțin. Mai puțin de succes, mai puțin atractivi, mai puțin interesanți.
În termenii lui Seligman, comparația socială cronică poate alimenta o explicație despre inadecvare care pare:
personală („eu sunt problema”),
pervasivă („afectează totul din viața mea”)
permanentă („așa o să fie mereu”).
Dopamina ieftină și slăbirea capacității de efort
Algoritmii platformelor sociale sunt optimizați pentru engagement. Și ce funcționează cel mai bine? Recompense mici, imediate, care nu necesită efort.
Fiecare notificare, fiecare like, fiecare video nou activează circuitul dopaminergic. Dopamina este neurotransmițătorul asociat cu anticiparea recompensei — nu cu recompensa în sine, ci cu anticiparea ei.
Problema e că creierul se adaptează. Când primim recompense frecvente și ușoare, pragul de sensibilitate crește. Avem nevoie de mai mult pentru a simți aceeași satisfacție.
Și, mai important, recompensele care necesită efort susținut — finalizarea unui proiect, învățarea unei abilități noi, construirea unei relații autentice — încep să pară prea costisitoare.
Un articol publicat în 2025 în Journal of Public Mental Health de Sharpe și Spooner descrie fenomenul „dopamine-scrolling” ca o problemă emergentă de sănătate publică. Autorii arată că scrollatul compulsiv operează prin mecanisme de recompensă variabilă care pot crea obișnuințe persistente și pot fragmenta capacitatea de atenție.
În esență, utilizarea intensă a rețelelor sociale poate antrena creierul să prefere pasivitatea. Ne învață că putem obține stimulare fără efort. Și astfel slăbește exact capacitatea de care avem nevoie pentru a fi rezilienți: capacitatea de a depune efort susținut când e greu.
Creierul care învață să persevereze
Un studiu publicat în 2020 în revista Cortex de Alexandra Touroutoglou, Lisa Feldman Barrett și colaboratorii de la Martinos Center for Biomedical Imaging (Harvard/Mass General) a identificat o regiune cerebrală care pare să fie centrul capacității de a persevera: anterior mid-cingulate cortex (aMCC).
Această zonă funcționează ca un hub care integrează informații din multiple sisteme cerebrale și calculează dacă efortul necesar pentru a atinge un obiectiv merită investiția.
Studiul arată că persoanele cu un aMCC mai dezvoltat și mai bine conectat sunt mai tenace, mai perseverente și mai capabile să reziste tentațiilor.
Și — asta e partea fascinantă — această regiune poate fi antrenată.
Exercițiul fizic regulat crește volumul aMCC. La fel și angajarea repetată în sarcini dificile, mai ales în cele pe care nu vrem să le facem. Fiecare efort deliberat, fiecare sarcină dusă la capăt când am fi preferat să renunțăm, întărește această regiune.
Pe de altă parte, evitarea sistematică a efortului și dificultății duce la un aMCC mai slab și mai puțin conectat. Evitarea antrenează pasivitatea.
Despre asta povestește (pe foarte larg) și Andrew Huberman de la Stanford aici:
Cele trei dimensiuni explicative
Pe parcursul cercetărilor sale, prezentate în cartea Learned Optimism (2006), Seligman a identificat un pattern în modul în care oamenii își explică evenimentele negative. L-a numit stil explicativ și a descris trei dimensiuni care determină dacă o persoană va cădea în neajutorare sau va rămâne rezilientă.
Personalizare (e personal): Când ceva merge prost, îți spui „e vina mea, sunt eu problema” (intern) sau „au fost circumstanțele” (extern)?
Pervasivitate (e peste tot): Crezi că problema afectează totul din viața ta (global) sau doar acest domeniu specific? „Sunt un ratat” vs. „nu m-am descurcat bine la acest proiect.”
Permanență (o să fie mereu): Vezi situația ca fiind permanentă („întotdeauna va fi așa”) sau temporară („acum e greu, dar se va schimba”)?
Un stil explicativ pesimist — care vede problemele ca fiind personale, pervasive și permanente — amplifică neajutorarea. Un stil explicativ optimist — care vede problemele ca externe sau specifice și temporare — protejează reziliența.
Vestea bună: stilul explicativ se poate schimba. Nu e o trăsătură fixă. E un obicei de gândire care poate fi antrenat.
Iar câinii din experimentul original? Seligman a descoperit că pot fi scoși din starea de neajutorare, dar nu prin recompense, amenințări sau demonstrații. Singurul lucru care a funcționat a fost să-i ia fizic și să le miște picioarele, arătându-le că pot sări peste obstacol. Au trebuit să facă asta de cel puțin două ori până când câinii au început să sară singuri.
Creierul avea nevoie de experiența concretă, repetată, a influenței asupra mediului pentru a suprascrie pasivitatea.
De la Neajutorare la Reziliență
(cum lucrez personal la asta)
Nu știu cum va arăta viitorul. Nu știu cum vor evolua tehnologiile, ce provocări ne așteaptă.
Dar știu că într-o lume în care schimbarea și adaptarea nu mai sunt opționale — nu mai e vorba de „dacă”, ci de „când” și „cum” — reziliența devine poate cea mai importantă abilitate pe care o putem cultiva.
Și știu că ea nu vine de la sine. Trebuie antrenată.
Câteva practici care m-au ajutat:
De la contemplare, la acțiune — când simt că ceva mă preocupă sau mă entuziasmează de suficient timp, ies din gândire și trec la fapte. Gânditul fără acțiune devine rumegare. Iar rumegarea e pasivitate deghizată. Acțiunea, oricât de imperfectă, oferă feedback real și antrenează circuitul care detectează că pot influența ce mi se întâmplă.
Acțiune în incertitudine — acționez și când știu că ce fac nu e sigur sau perfect. Așteptarea certitudinii este o altă formă de pasivitate. În realitate, aproape nicio decizie importantă nu vine cu garanții. A acționa în incertitudine este exact antrenamentul de care creierul are nevoie.
Odihnă și (re)încercare — când greșesc, mă odihnesc și încerc iar. Eșecul nu e dovada că nu pot schimba nimic — e parte din procesul prin care învăț că pot. Din greșeli învăț, cu perseverență progresez.
Efort deliberat — fac mișcare și mă pun conștient în situații în care nu sunt confortabil. aMCC — regiunea responsabilă pentru tenacitate și voință — se activează și se dezvoltă când facem lucruri pe care le percepem ca fiind grele. Sportul și sarcinile dificile îmi antrenează mintea să simt că pot și când e greu.
Am vorbit pe larg despre toate beneficiile mișcării care nu au legătură cu făcut mușchi sau ars calorii aici:
Verificarea celor trei P-uri — îmi iau timp să reflectez dacă ce nu merge e Personal, Pervasiv și Permanent — sau nu. Când observ că îmi spun povești despre cum „întotdeauna” eșuez sau cum „nimic” nu merge, știu că am căzut în capcana celor trei P-uri. Și știu că pot alege o explicație diferită, mai specifică, mai temporară, mai nuanțată.
Seligman și Maier au avut nevoie de 50 de ani pentru a înțelege că teoria lor inițială era inversată.
Pasivitatea e setarea implicită. Capacitatea de a ne influența circumstanțele se învață și în viitor cred că va fi un (și mai) mare diferențiator.
Surse
Maier, S. F., & Seligman, M. E. P. (2016). Learned helplessness at fifty: Insights from neuroscience. Psychological Review, 123(4), 349–367.
Baratta, M. V., Seligman, M. E. P., & Maier, S. F. (2023). From helplessness to controllability: Toward a neuroscience of resilience. Frontiers in Psychiatry, 14, 1170417.
Seligman, M. E. P. (2006). Learned Optimism: How to Change Your Mind and Your Life. Vintage Books.
de Vaate, A. J. N. B., Veldhuis, J., Alleva, J. M., Wieringa, P. H., & Konijn, E. A. (2023). A meta-analysis of the effects of social media exposure to upward comparison targets on self-evaluations and emotions. Media Psychology, 26(5), 612-635.
Touroutoglou, A., Andreano, J., Dickerson, B. C., & Barrett, L. F. (2020). The tenacious brain: How the anterior mid-cingulate contributes to achieving goals. Cortex, 123, 12–29.
Sharpe, B. T., & Spooner, R. A. (2025). Dopamine-scrolling: A modern public health challenge requiring urgent attention. Journal of Public Mental Health.
P.S.
Tot ce scriu aici va rămâne mereu gratuit. La fel și episoadele Mind Architect și ADN Vocațional.
Fac asta ca parte a dorinței și a efortului meu de a contribui la construcția unei țări care trăiește, relaționează și muncește mai conștient și mai sănătos.
A speranței că prin educație putem să fim mai bine cu noi și cu cei din jur.
În același timp proiectele și munca asta costă și necesită investiții (de timp, de cunoaștere, de energie și de resurse).
Așa că, dacă simți că vrei și că poți să oferi un sprijin cel mai simplu și de impact mod în care o poți face este devenind membru în Comunitatea Mind Architect și / sau ADN Vocațional. (durează sub 1 minut și costă cât o cafea bună odată pe săptămână)
Pentru mine, contribuția ta înseamnă o confirmare a faptului că munca asta este necesară și că aduce suficientă valoare. Iar ție îți oferă numeroase beneficii pe care le găsești dacă dai click pe link-urile de mai sus.
Îți mulțumesc din suflet dacă alegi să contribui și îți sunt recunoscător dacă trimiți mai departe articolul ăsta cuiva care crezi că are nevoie de el.
Cu prietenie și recunoștință,
Paul
Foarte bună explicație, mulțumesc!